sâmbătă, 17 februarie 2018

Parcul Natural Comana, 17 februarie 2018

Astazi am revenit in Parcul Natural Comana.
Vremea s-a imbunatatit simtitor, fata de saptamana precedenta.
Ma amuza faptul ca unii ma vad doar la Comana, ca acolo fiind locul si rolul meu.
Imi aud vorbe, de ani de zile ,cum ca eu sunt specialistul in Comana, cand mai merg la Comana, unii dau like-uri doar la postarile mele cu aceasta zona, daca ii cunosc pe sefii parcului si daca pot avea un parteneriat cu ei, daca nu ma angajez  la parc, si cate si mai cate ironii de-a dreptul naroade.
Bai baieti, una si cu una fac doua,vorba bunica-mii: eu merg din 1986 pe munte,si poate atunci domniile voastre nici nu v-ati nascut.
In al doilea rand, rolul si rostul meu in societate, si mai ales, locul,eu mi-l aleg,nu voi.
Understand me?
Merg din pasiune in acest Parc Natural iar cand nu-mi ies turele pe munte,din diferite motive, aici este locul ideal de sanatate si relaxare.
Astazi am explorat,la propriu,locuri noi.
Cand explorezi locuri noi, ai o stare foarte ciudata, nu de incordare, ci pur si simplu de continua intrebare a ceea ce urmeaza sa vezi, si atunci cand observi sau descoperi ceva nou, parca ai cuceri un teritoriu ce clar nu-ti apartine.
Astazi era sa dau nas in nas cu un mistret.
Nu mi-e frica de animale, am observat ca ele fug de oameni.
Oamenii sunt de fapt, marea problema a naturii, asa ca animalele fug.
Poate ca ataca doar cand au pui.Este firesc,si oamenii isi apara odraslele.
Am mai intalnit doua ciute si un iepure.
Nici o sansa de fotografii.
Vremea a fost buna, cu un soare acceptabil pentru data asta.
Acum o saptamana a nins, a fost frig,si mi-am pus manusile si pufoaica.
Acuma era relaxant sa mergi prin padurea fara zapada.
Am observat ca padurea ma relaxeaza,imi aseaza gandurile, ma duce cu gandul la oameni dragi si imi face singura,planul, pentru un viitor apropiat.
Am fotografiat astazi scilla bifolia, adica vioreua,acea planta micuta, care are de obicei doua frunze ce ies aproape de la sol.
Peste tot era sarcoscipha coccineea,adica urechiusa babei, o ciuperca roisatica,pe care unii specialisti micologi o considera comestibila,altii,necomestibila.
Am inteles ca nici nu este buna la gust.
Am facut un circuit interesant.
















sâmbătă, 3 februarie 2018

Parcul Natural Comana, 3 februarie 2018

Sambata, 3 februarie 2018, am revenit in Parcul Natural Comana.
La excursie a participat o prietena de pe facebook, cu care am mai fost si pe munte.
Cum nu au mai participat cei doi turisti, la excursia organizata de mine, in Bucegi, am zis ca trebuie sa revin la Comana.
Practic, sunt desolat uneori ca unii turisti nu se tin de cuvant, sunt neseriosi sau isi gasesc o alta excursie, mai buna,in viziunea lor, si nici macar nu te anunta.
Dar pe facebook sunt si o groaza de "influenzeri",mai pe sleau, manipulatori ,care sunt in stare sa convinga turistii "tai" sa mearga in excursia lor.
Este tocmai ce spuneam si in postul precedent: fiecare isi face loc, in societate, dand mai vartos din coate.
Dar,din pacate, unii isi fac loc prin orice mijloace,apoi posteaza pe facebook ca fiind cei mai buni,cei mai curati si...cei mai ghizi..
Nu voi face niciodata magaria asta, sa influenzez pe careva sa vina cu mine, si sa nu se duca cu altii.
Sunt bine-educat, si cine doreste sa vina cu mine,are ce sa invete. Pana la urma,fiecare are ce sa ofere,iar turistul cred ca nu ar trebui sa fie deloc influentat,de nimeni si de nimic.Ar trebui sa fie o alegere curata.
La Comana era o primavara prematura, temperatura urcand pana la 16 grade Celsius.
Inceputul excursiei noastre a fost marcat de o ploaie care ne-a pus pe ganduri si ne-a bulversat.
Se anuntase soare si foarte cald, dar noi nu mai stiam cum sa ne acoperim capul, cu glugile.
Cand am intrat in padure, am dat de sarcoscipha coccineea, urechiusa babei, o ciuperca despre care unii specialistii micologi spun  ca este comestibila, iar altii spun ca nu este comestibila.
Oricum ar fi, numitorul comun,din cele citite, ar fi absenta gustului acestei ciuperci.
Practic, doar poza este de aceasta ciupercuta dragalasa, de un un rosu aprins, dat de pigmentul cu beta-caroten.
Pocalul de rubin al piticilor, cum se mai numeste urechiusa babei, se gaseste pe lemne putrezite sau pur si simplu apare din pamant.
Este un element viu al primaverii, de fapt care anunta primavara.
Am observat ca natura incearca o timida dezmortire, frunzele mici iesind din pamantul rece si umed.
Petice de zapada inca mai erau prin unele locuri.
In unele portiuni noroiul este  gros,foarte gros.
Ca un amuzament, apropo de venirea turistilor la Comana, mi-aduc aminte ca sunt unii care spun mereu acelasi lucru: "as veni si eu la tura, dar merg intr-o alta tura.Cand mai organizezi?"
As putea sa le raspund in acelasi mod,la bascalie:"Mai organizez joi, dupa Miercurea-Nirajului)))".
Dar ceva din mine ma opreste sa le zic pentru ca este vorba,din nou, de educatie iar eu nu am sarit niste etape ale vietii, ca sa imi permit sa fiu obraznic.
Deja m-am obisnuit cu persoanele respective,cu stilul lor,efectiv, tampit, si le las, cum s-ar spune,in plata Domnului.
Persoanele neserioase iti sar in ochi, de la o posta, cand e vorba de excursii.
De cand deschid gura,se dau de gol,imediat, ca bascalia este un modus vivendi, al lor.
Deja imi stiu limpede cine imi sunt fanii reali ai Parcului Natural Comana.
Pentru acestia, aparitia unor  specii de plante, in anumite luni din an,este o sarbatoare,mult-asteptata, si ma cauta,pentru a merge la Comana.
In acest Parc Natural nu sunt doar 2 specii de plante, sunt o mie, la propriu.
Din pacate, nu am gasit ghiocei pentru ca nu au fost zile mai multe ,la rand, cu temperaturi ridicate.
Au fost si zile geroase.
Aici apar ghioceii abia pe la mijloc de martie.
Cel mai haios a fost namolul gros.
Cei mai ne-haiosi au fost hotii de padure, care si-au creat obiceiul de a te intreba pe tine, ce faci pe acolo, cand ar trebui sa fie invers. Daca as avea puteri, prin lege, sa ii arestez,i-as aresta pe toti astia care taie padurea intr-o inconstienta crasa.
 Basca, unii s-au mai luat si de noi.
Mi-ar trebui un obiectiv fotografic bun, ca sa ii pot fotografia de departe. De aproape, fotografiatul acestor hoti este periculos.
Am facut un tur destul de mare de Parc, venind in Comana cu o foarte buna dispozitie dar si cu namolul desenat pe pantaloni.
Ce s-ar face pantalonii mei fara namolul de la Comana? )))

















vineri, 2 februarie 2018

Drumetie montana intre Sinaia si Busteni, intai februarie 2018

In prima zi a ultimei luni de iarna(doar calendaristic, ca iarna pe munte mai dureaza 2 luni si jumatate,de-aici inainte)am urcat din orasul Sinaia, catre Poiana Stanei Regale.
Diferenta de nivel este de aproximativ 370 metri.
Din Gara Sinaia urcam niste trepte destul de abrupte, pentru a iesi in Calea Prahovei.
Notez aici, ca Sinaia era plina de gheata, pe strazi, ieri, intai februarie 2018, riscand in orice moment sa-ti spargi capul.
Trecem apoi pe langa Parcul Dimitrie Ghica, ne inscriem pe strada Octavian Goga, intesata de cafenele, apoi viram stanga ,pe strada Manastirii, care va scoate "untul " din noi, cu atat mai mult cu cat incercam sa luptam cu gheata si cu gravitatia)))
Fac si edilii orasului ce pot, ca doar nu suntem in Elvetia))) Lucram romaneste)))
Intru intr-un magazinas cam "obosit", cumparand ceva de mancare. Vanzatoarele, plictisite infiorator, se uita cu maxima atentie la ce-am cumparat si cum imi bag punga in rucsac.
Trec si pe langa Complexul Turistic Furnica, unde o doamna cu gura mare ii spune unui cetatean sa nu parcheze acolo.
In fond, intr-o astfel de democratie, lupta pentru supra-vietuire, se face milimetric, orice particula din noi, oamenii, dorind sa dea din coate sau din orice, pentru a-si face loc.
Este o zi senina, ma uit la cerul albastru si la telegondolele aurii ,care sclipesc in aer.
Strada Furnica te face sa gafai serios.
In sfarsit, dupa o ora, ajung la intrarea in traseul turistic marcat cu banda albastra, care ne va conduce,in bucle largi si domoale, spre Poiana Stanei Regale.
I s-a dat aceasta denumire gratie plimbarilor Regelui Carol I al Romaniei, prin aceasta zona.
In Poiana Regala,dar si la propietatile Regale, au ajuns mari personalitati ale vremii, cum ar fi Franz Joseph, Vasile Alexandri, Cezar Bolliac, Nicolae Grigorescu. Unii dintre acestia chiar iubeau muntii si au lasat ceva in urma lor, poezii sau tablouri(vezi unele tablouri de-ale lui Grigorescu).
Regina Maria a avut un plan ,un vis ,de a construi aici ,la inaltimea de 5 metri,deasupra solului, intre brazi, o casuta, in care isi petrecea momentele de liniste.
Desi ideea a parut hilara la inceput ,personalitati marcante au urcat in acea casuta, cocotata in brazi.
Cabanuta nu mai exista, o furtuna puternica doborand-o.
Cum sa nu vizitezi aceste locuri incarcate de istorie?
Am ajuns in Poiana Stanei Regale, unde trei catei ma latra de zor. Mi-e frica,recunosc,ca nu stiu cum reactioneaza. Se apropie de mine, le dau paine. Asta e,le e si lor foame.Stapanii nu-s acasa.
N-am inteles niciodata cum poti lasa de izbeliste, propriul animal, nemancat.Dar ai pretentia sa-ti pazeasca propietatea.
Incerc sa ma joc un pic cu cateii.
Din Poiana Stanei, marcajul bulina galbena(punct galben) este greu de gasit.
Iau azimutul ,cu ajutorul hartii si a busolei.
In fine,gasesc si marcajul,ce pare foarte vechi.
Padurea aceasta mi s-a parut foarte frumoasa, foarte linistita, misterioasa,si parca imi venea sa stau si sa tot o admir.
Fagi inalti, molizi si brazi ,alcatuiesc tinutul de basm,sustinand practic poalele Bucegilor, a masivelor Jepii Mici si Jepii Mari.
Marcajul trece deasupra unui ogas adanc, care se afla in dreapta sensului nostru de mers catre Poiana Tapului.
Din loc in loc apare cate-un bolovan ,catifelat cu muschi.
Padurea este loc de reflectii, bucurii, intimitate,fericire si sanatate.
Ma gandesc la cineva drag, care locuieste departe de Bucuresti.
Imi tot vine sa trag de timp.
Practic, daca as avea o casuta in padure sau in apropierea padurii, cum ar fi?
Drumul Taberii nu-mi mai spune nimic, practic este un calvar pentru mine. Cartierul acesta, odinioara cel mai frumos,a devenit cel mai stresant cartier din lume.
Iesirile in munte,cu turisti sau fara, au devenit efectiv un leit-motiv al existentei mele.
 Pe partea dreapta zaresc un mini-canion pe care il formeaza un paraias.
De aici ,poteca marcata isi schimba directia brusc.
Mai merg ce mai merg pe marcaj, pana cand acesta dispare brusc, printre copaci cazuti si arini stufosi si intepaciosi.
Clar,scot harta, iau azimutul,si imi zic ca daca azimutul luat nu ma scoate in Poiana Tapului, sunt de-o prostie crasa si ca am facut scoala degeaba. Ia sa te vad,hai.
Merg practic pe azimut si imi dau peste degete,nu scot aplicatia Locus Map,nici de-al naibii.
Cu busola in mana, si cu azimutul luat,treaba functioneaza. Sunt sigur pe mine si cobor direct prin jungla, la Poiana Tapului.
Sunt mandru(nu ca sunt roman))) )ca azimutul luat a fost cel corect.
Ehe,pana la a fi mandru ca sunt roman,mai am de urmat niste pasi ,cum ar fi de pilda aruncarea peturilor la gunoi sau reciclarea lor(asta e un pas science-fiction), acordarea prioritatii celui care iese din metrou, si exemple din astea minore pot continua.Si sa nu mai fiu asa de rautacios cu tinerii care sustin pensionarii, ca ei sustin de fapt aceasta categorie sociala.
Ei,asta a fost de fapt o ironie crunta asupra pensionarilor, care ne blameaza pe noi,astia mai tineri.
Din cocheta Poiana a Tapului, urc spre cascada Urlatoarea. Pe marcaj scrie ca faci 45 de minute. Nu precizeaza ca timpul il faci vara.
Dar,cu toate astea, cu bocanci greoi,cu gheata care s-a format pe traseu, pana la cascada, scot un timp de aproximativ 30 de minute.Ma si mir, pentru ca dupa o coborare indelungata, stiti cum e, atunci cand urmeaza o urcare la fel de indelungata.Muschii se relaxeaza, apoi tu ii fortezi sa pompeze din nou,la deal.
La Urlatoare,un caine frumos,ciobanesc,se indreapta spre mine. Stapanul imi striga ca sa nu-mi fie frica ,ca nu musca. Este placa tipica.
Cainele,intr-adevar nu musca, dar se da la cascavalul meu)))
Si astuia ii e foame.Eu chiar nu mai pricep nimic:oare chiar asa,propietarii de animale,le lasa asa de infometate,nu le dau suficienta mancare??
Ciobanescul este simpatic,mananca zapada.
Imi iau la revedere de la caine si de la stapan,si plec mai departe,spre cascada Spumoasa.
Imi tot imi vine in cap draguta mea de departe.
Am revazut traseul,macar de-ar veni niste turisti, sambata asta.
In viata este greu sa-ti croiesti un loc al tau, sa-ti faci de pilda ,turistii tai.
De asta detest unii pensionari, atunci cand spun ca tinerii "nu se duc la munca".
Si asta este o munca, ce fa ceu ,acuma, si nu usoara.
In trecut erai repartizat undeva,ca biet ingineras sau profesoras.
Acuma,trebuie sa-ti gasesti singur calea.
Trebuie sa atragi cu ceva,turistii,in cazul meu.
Este o cale dificila,dar nu imposibila.
Asa ca te rog,draga pensionarule roman, daca nu intelegi starea prin care trec tinerii care vor sa faca ceva, macar fii smerit si taci dracului din gura, ca de la ei iti vin craitarii.
Pentru cascada Spumoasa nu am mai avut timp, pentru ca "mocanita" era la ora 17:00.
De la Silva si pana la gara din Busteni, mai era ceva de mers.
La gara l-am salutat pe Caporal Musat. Eroi ca el mai rar gasesti, si nu striga in gura mare ca e mandru ca e roman...
Sa ne auzim cu bine si sa ne vedem pe munte.
















marți, 30 ianuarie 2018

Clabucetul Azugii, 23 decembrie 2017 si 13 ianuarie 2018

Atat Clabucetul Azugii, 1586 metri altitudine, cat si Clabucetul Taurului, 1520 metri altitudine, fac parte din Muntii Garbovei.
Practic, acesti munti in mare parte impaduriti ,sunt ca o "enclava" , intre Muntii Neamtului, la est, Valea Azugii si Muntii Baiului, la sud, Valea Limbaselului si Valea Prahovei, la vest si o parte din Masivul Piatra Mare, la nord.
Imi permit sa emit o ideea, aceea ca denumirea de Muntii Garbovei este total improprie, in sensul ca nu doar denumirea unei cabane, Garbova,aflata pe Clabucetul Taurului, ar trebui sa dea numele masivului.
Practic, dupa parerea mea,ar trebui sa se numeasca Muntii Clabucetelor.
Cele doua ture descrise in acest jurnal vizeaza varful Clabucetul Azugii, 1586 metri, dar si un drum, mai misterios, prin padurea de molid si brad, drum ce poarta numele fostului dictator roman.
Cele doua ture, cu plecare din acelasi loc, Azuga, nu sunt chiar pe acelasi "tipic", dar au un numitor comun: zapada mare.
In prima excursie, pe 23 decembrie 2017, sambata, am pornit din Azuga, pe viscol.
Se face cam o ora ,de la gara si pana la intrarea in acest traseu, unde se traverseaza raul Limbasel,un mic afluent al Azugai.
Zapada era cam de 10 cm,la inceput, iar panta culmii Clabucetului Azugii, mi s-a parut relativ inclinata, asa incat am urcat-o incet.
Mi s-a parut cea mai frumoasa creasta impadurita.
De ce?
Simplu: treceai printr-un culoar intins de zapada, flancat de molizi inalti.Totul invaluit in mister.
Marcajul este banda albastra iar creasta pe care am urcat este bine definita cu acest marcaj.
Pe langa viscolul ce se desfasura, ceata era prezenta asupra zonei. Intr-o poiana foarte mare nu am mai gasit nici un marcaj, iar aspectul era de alb total.
Dragos ,prietenul din prima tura, a avut o aplicatie care ne-a scos din impas.
Aplicatia se numeste locus map si o recomand.
Ulterior, dupa ce m-am intors din aceasta tura montana, mi-am descarcat-o si eu.
Viscolul s-a intetit mai mult atunci cand am ajuns pe varf.
Pana sa ajungem si sa intram in stana din Clabucetul Azugii, ni s-a parut o vesnicie.
Aici am stat vreo jumatate de ora, ca o pauza de pranz.
Deja era foarte tarziu pentru a mai ajunge in Predeal.
Practic, de la Susai in jos, m-a alergat Dragos de m-a zapacit, eu fiind cu plasticii(koflacii) in picioare.
Basca,am ratat si intrarea in traseul marcat cu cruce rosie, spre Predeal, in goana noastra intrand pe serpentinele care duceau spre Clabucet Sosire.
Simteam ca nu mai suport,ca ma lasa organismul de atata alergat.
Am ajuns in gara Predeal cu 4 minute inainte de sosirea trenului.
Nu am racit, dar m-am ales cu o febra zdravana la muschii picioarelor.
Merg bine pe munte, insa nu sunt obisnuit sa alerg pe munte.
Apoi,la doua zile dupa,am fost intr-o mini-expeditie in Bulgaria, si mi s-a parut foaie verde ce faceam,in comparatie cu nametii din Muntii Garbovei.
Doar in Stara Planina am dat de ceva zapada, dar nu mi s-a parut atat de mare ca in Clabucetul Azugii.
A doua tura pe Clabucetul Azugii am realizat-o pe 13 ianuarie 2018, insotit acum de domn profesor de mate,prieten de nadejde in excursii, pe coclauri.
Domn profesor este un tip pe la 60 de ani,foarte calm si conciliant.
Este un om de munte care nu-si pierde cumpatul.
Ii plac si turele pe "nemarcate", dar nu este chiar un fan al lor.
Acuma situatia era oarecum schimbata: culmea,spinarea lunga si abrupta nu mai avea deloc zapada iar eu am mers cu plasticii mei rigizi pe un pamant inghetat.
Am o simpatie pentru iasca, o ciuperca foarte tare, din care se confectioneaza palarii.
Diferenta dintre excursia din 23 decembrie si cea din 13 ianuarie a fost data de lipsa cetii, in aceasta ultima data.
Privelisti deosebit de pitoresti ni se deschideau catre Muntii Neamtului ,Muntii Baiului ,Muntii Bucegi, Postavaru  si fratele Clabucetului Azugii, Clabucetul Taurului.
Domn profesor a fost intelegator atunci cand i-am spus ca vreau sa-mi fac damblaua cu Compression Test si Snow Profile.
Aceste doua teste, legate de subiectul "Nivologie",le voi explica in turele montane,pe timp de iarna, bineinteles.
Eram fericit ca practic repetam ce invatasem la cursurile de ghid montan.
De-asemenea,i-am aratat lui domn profesor si stabilirea unghiului zapezii cu ajutorul a doua bete de trekking.
Nu doresc sa prezint aici cele trei metode.Doar la fata locului.
Nu a mai fost timp de toata bucla, pana in Predeal,asa ca am coborat pe acelasi drum pe unde am urcat.
Am uitat sa precizez ca prima tura ne-a luat aproape opt ore(Azuga-Predeal, prin Susai)in conditiile unei zapezi intre 40- 70 cm.
 La cea de-a doua tura, am stat atat de mult pe varf si in imprejurimi,dar si cu cele doua aplicatii de nivologie, incat am prins ultimul tren ,de ora 19:00.
Drumetiile astea montane,chiar daca nu le faci la mare altitudine, iarna, au farmecul lor.
Este o placere care sfideaza lumea orasului ,lumea banala si trista a Cetatii.
Mai mult ma atrage muntele, sa "inot" prin omatul proaspat, fara risc de avalanse, se-ntelege.
Apoi,coboratul la oras devine un calvar care isi gaseste la randul sau niste supape de supravietuire.
Si luatul de la capat este de fapt motorul care ma face sa continui ,in aceasta viata.